Tragedia lui Iulius Cezar ar putea arăta atât ca o istorie, cât și ca o tragedie. Deși unii ar putea susține că este ambele, de obicei este clasificat ca o tragedie. Istoriile shakespeariene se ocupă de chestiuni din istoria britanică, în timp ce Iulius Cezar este stabilit la Roma.
Piesa începe cu revenirea lui Cezar victorios asupra lui Pompei, un fost aliat și puternic roman. Cassius, un senator, devine temător de puterea și prestigiul pe care l-a câștigat Cezar și îl convinge pe Brutus, prietenul și aliatul apropiat al lui Cezar, să se apuce de Cezar. Cassius folosește patriotismul lui Brutus pentru a amplifica temerile asupra tiraniei potențiale a lui Cezar, dacă va fi încoronat rege.
Temându-se că Roma își va pierde democrația sub conducerea lui Cezar, Brutus este de acord să-și omoare prietenul în numele Romei. „Nu-l iubesc mai puțin pe Cezar, ci iubesc mai mult Roma.” (Actul 3 Scena 2) Conspirând cu alți senatori, Brutus și Cassius l-au înjunghiat pe Cezar la moartea lui Cezar în ziua încoronării sale. Iulius Cezar spune faimos: "Et tu, Brute?" indicând sentimentul său profund de trădare.
Brutus folosește capitala ca forum pentru a-și apăra acțiunile, dar face o greșeală tragică: îi permite lui Marc Antony, un alt prieten loial al lui Cezar, să țină un discurs sub pretenția că Antony ar arăta sprijin pentru conspiratori. Antony își folosește discursul pentru a transforma mulțimea într-o mulțime furioasă, forțând conspiratorii să fugă.
În actul final, Cassius și Brutus sunt văzuți luptându-se între ei. Împreună cu armatele lor, ei trebuie să se apere împotriva răsturnării pe care au provocat-o. În cele din urmă, conspiratorii sunt învinși în luptă și se sinucid.
